Valer Dorneanu	- președinte
Marian Enache	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Gheorghe Stan	- judecător
Livia Doina Stanciu	- judecător
Elena-Simina Tănăsescu	- judecător
Varga Attila	- judecător
Daniela Ramona Marițiu	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi.1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepție ridicată de Simona Veronica Muscu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București. Excepția formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.061D/2018.2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepției, domnul avocat Sandu Florin, cu delegație depusă la dosar. Lipsesc celelalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra concluziilor scrise depuse în ședință de reprezentantul autoarei excepției de neconstituționalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepției, care, pentru început, depune la dosar anumite înscrisuri. Susține că sintagma „fără consimțământul persoanei care le folosește“ cuprinsă în art. 224 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională, aceasta trebuind să conțină mențiunea că este vorba despre o persoană care folosește în mod legal sau în temeiul unui drept recunoscut de lege locuința, încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea. Învederează diferite aspecte ale situației de fapt ce privește dreptul de proprietate sau de folosință asupra unui anumit imobil. De asemenea, face referire la Decizia nr. 790 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 13 ianuarie 2021, învederând că nu este de acord cu cele reținute în considerentele acesteia. În continuare, susține că sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ și „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, cuprinse de dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul penal, sunt neconstituționale. În acest context, face referire la doctrina în materie. Totodată, apreciază că există o lipsă de consecvență a instanței de contencios constituțional, în condițiile în care, prin Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că sintagma „ori altor asemenea interese ale țării“, cuprinsă în dispozițiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, este neconstituțională. Apreciază că sintagmele cuprinse de dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul penal sunt lipsite de claritate și previzibilitate, astfel că destinatarul normei nu își poate da seama, chiar și în urma unei consultări cu o persoană cu cunoștințe juridice, care este conduita pe care trebuie să o adopte. În final, solicită admiterea excepției de neconstituționalitate.4. Reprezentanta Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, apreciind că textele criticate au caracter clar și previzibil, nefiind susceptibile de interpretări arbitrare. Arată că cele susținute de autoarea excepției se referă la aspecte de fapt, neantamând probleme de neconstituționalitate.

CURTEA,
având în vedere actele și lucrările dosarului, reține următoarele:5. Prin Încheierea din 12 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. 2.931/300/2016, Judecătoria Sectorului 2 București a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 224 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, excepție ridicată de Simona Veronica Muscu într-o cauză penală.6. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autoarea acesteia susține că sintagma „fără consimțământul persoanei care le folosește“ cuprinsă în art. 224 alin. (1) din Codul penal este neconstituțională. Apreciază că aceasta ar trebui să se refere la consimțământul persoanei care folosește în mod legal sau în temeiul unui drept recunoscut de lege locuința, încăperea, dependința sau locul împrejmuit ținând de acestea. Totodată, sintagma „loc împrejmuit ținând de acestea“ cu referire la domiciliul sau locuința unei persoane atrage neconstituționalitatea dispozițiilor art. 224 alin. (1) din Codul penal. Deși legea penală apără domiciliul, ca loc efectiv unde subiectul pasiv locuiește, cu scopul protejării vieții intime, familiale și private, o curte deținută fără drept nu poate face obiectul apărării normei penale, fiind un spațiu în afara locuinței. 7. În continuare, apreciază că sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ și „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, cuprinse de dispozițiile art. 253 alin. (4) din Codul penal, sunt neconstituționale. Susține că reglementarea unor modalități de comitere a faptei prin reglementarea sintagmei „prin orice alt asemenea mijloc“, fără a particulariza aceste mijloace, determină lipsa de claritate și previzibilitate a normei criticate. Apreciază că este lipsită de claritate și previzibilitate și sintagma „alte bunuri“, neputându-se stabili cu certitudine dacă legiuitorul a avut în vedere bunurile altor persoane, bunul privit ut singuli sau cu toate accesoriile care alcătuiesc un tot unitar.8. Judecătoria Sectorului 2 București apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, dispozițiile de lege care stabilesc condițiile de incriminare a infracțiunii de violare de domiciliu, respectiv a formei agravate a infracțiunii de distrugere fiind clare.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.10. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.11. Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile supuse controlului de constituționalitate nu sunt de natură să aducă atingere prevederilor art. 1 alin. (3), art. 15 și 16 din Constituție. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 21 și 23 din Constituție, care garantează dreptul părților de acces liber la justiție și care presupun dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor întrun termen rezonabil care, la rândul său, presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, fiecare dintre părți dispunând de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă, consideră că aceasta nu este întemeiată. 12. Cât privește critica de neconstituționalitate a prevederilor art. 244 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, față de art. 44 din Constituție, Avocatul Poporului apreciază că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu cele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Subliniem că în aplicarea prevederilor art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituție, dreptul de proprietate nu are caracter absolut, conținutul și limitele sale fiind stabilite de lege, iar în cazul de față nu se pune problema restrângerii exercițiului dreptului de proprietate.13. În privința criticilor de neconstituționalitate raportate la prevederile art. 53 din Constituție, precizează că normele legale supuse controlului de constituționalitate nu pun în discuție restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți cetățenești. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile reprezentantului autoarei excepției, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:14. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.15. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 224 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, cu următorul conținut: – Art. 224 alin. (1): „Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără consimțământul persoanei care le folosește, ori refuzul de a le părăsi la cererea acesteia se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.“;– Art. 253 alin. (4): „Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, săvârșită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc și dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.“16. Autoarea excepției de neconstituționalitate susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 15 referitor la universalitate, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiție și art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că s-a mai pronunțat asupra constituționalității sintagmelor „fără consimțământul persoanei care le folosește“, „loc împrejmuit ținând de acestea“, „prin orice alt asemenea mijloc“ și „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“, constatând că acestea sunt clare și previzibile.18. Astfel, prin Decizia nr. 790 din 4 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 13 ianuarie 2021, Curtea a constatat că sintagma „fără consimțământul persoanei care le folosea“ nu beneficiază de o definiție legală, în sensul normei penale. Lipsa acestei autonomii conceptuale denotă intenția legiuitorului de a conferi expresiei analizate sensul ce rezultă din interpretarea coroborată a termenilor care o compun, aceștia având înțelesul comun tuturor ramurilor de drept. Este unanim acceptat că atât consimțământul, cât și folosința sunt instituții de drept civil. Codul civil reglementează la art. 1.182-1.224 consimțământul, ca o condiție a încheierii contractelor, arătând care sunt condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca exprimarea acestuia să fie valabilă și care sunt viciile de consimțământ, fără a reglementa însă o definiție a consimțământului. Potrivit doctrinei, consimțământul este voința exprimată de o persoană în scopul producerii unor efecte juridice. La rândul său, folosința este un atribut al dreptului de proprietate, conform art. 555 alin. (1) din Codul civil, iar, drept consecință a separării atributelor componente ale dreptului de proprietate privată, au fost narativizate, în mod corespunzător, dezmembrămintele dreptului de proprietate, sens în care se rețin dispozițiile art. 551 pct. 2-6 din Codul civil, care valorizează, ca drepturi reale, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitație și dreptul de servitute. Aceleași rațiuni au stat, în mod corespunzător, la baza reglementării dreptului de proprietate publică, sens în care dispozițiile art. 551 pct. 7-9 din Codul civil valorizează dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință. Astfel, titularul dreptului de proprietate asupra unui bun poate fi și titularul folosinței respectivului bun sau poate fi distinct de acesta, în cea de-a doua ipoteză transmiterea dreptului de a folosi bunul de către proprietarul acestuia unei alte persoane făcându-se conform mijloacelor juridice reglementate în cuprinsul Codului civil. Așa fiind, exercitarea ilegală a folosinței unui bun, de către o altă persoană decât proprietarul bunului, reprezintă o circumstanță ce poate fi constatată, de principiu, de către instanțele de drept civil, prin aplicarea dispozițiilor legale corespunzătoare instituțiilor ce permit transmiterea dreptului real anterior menționat. 19. Având în vedere aceste considerente, procedând la interpretarea literală a normei criticate, prin raportare la sensul juridic al noțiunilor de „consimțământ“ și „folosință“ anterior analizat, Curtea a constatat că, în contextul definirii infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, prin expresia „fără consimțământul persoanei care le folosea“ se înțelege pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuință, încăpere, dependință sau loc împrejmuit ținând de acestea, fără acordul valabil exprimat al titularului folosinței respectivului bun imobil.20. De altfel, infracțiunea analizată se regăsește la capitolul IX, intitulat Infracțiuni ce aduc atingere domiciliului și vieții private, al titlului I - Infracțiuni contra persoanei, al Părții speciale din Codul penal. Așa fiind, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 224 din Codul penal, rezultă intenția legiuitorului de a proteja, prin norma de incriminare analizată, relațiile sociale referitoare la domiciliu, indiferent dacă persoana care are calitatea de subiect pasiv al infracțiunii deține imobilul ce formează obiectul material al acesteia în calitate de proprietar sau de titular al folosinței bunului, după caz. Prin urmare, sensul mai sus menționat al sintagmei „fără consimțământul persoanei care le folosea“ este consecința firească a scopului reglementării infracțiunii de violare de domiciliu.21. În ceea ce privește susținerile autorului excepției referitoare la exercitarea ilegală a folosinței bunului care formează obiectul material al infracțiunii de violare de domiciliu în cauza în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, Curtea reține că acestea nu constituie aspecte de constituționalitate, ci vizează circumstanțele concrete ale cauzei, urmând a fi supuse analizei unei instanțe de drept civil. Aceasta întrucât, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată [...]“.22. Referitor la sintagma „loc împrejmuit ținând de acestea“, din cuprinsul aceluiași art. 224, Curtea a constatat că nici aceasta nu are o definiție legală, motiv pentru care acesteia trebuie să îi fie atribuit sensul ce rezultă din înțelesul comun al cuvintelor care o compun, acela de spațiu, delimitat prin marcarea limitelor sale laterale exterioare, ce însoțește o locuință, o încăpere sau o dependință. Având în vedere considerentele mai sus arătate, rezultă că, potrivit viziunii legiuitorului asupra obiectului material al infracțiunii prevăzute la art. 224 din Codul penal, în sfera noțiunii de „domiciliu“ nu intră doar locuințele, încăperile și dependințele, ci și orice alte spații, cu condiția ca acestea să fie împrejmuite și să țină de imobilele anterior referite.23. În mod similar, sintagmele „prin orice alt asemenea mijloc“ și „dacă este de natură să pună în pericol alte bunuri“ fac parte din elementele care definesc conținutul constitutiv al infracțiunii de distrugere, în varianta agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal. Cea dintâi expresie criticată denotă caracterul exemplificativ al mijloacelor prevăzute de legiuitor, prin care poate fi realizată acțiunea de distrugere, arătând că aceasta poate fi comisă prin incendiere sau explozie ori prin orice altă formă de punere în aplicare a rezoluției infracționale asemănătoare celor expres enumerate, lăsând astfel la aprecierea instanței încadrarea unor asemenea mijloace în ipoteza normei de incriminare analizate, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze. Totodată, expresia „dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri“ arată condiția pe care trebuie să o îndeplinească mijloacele de distrugere, degradare sau aducerea în stare de neîntrebuințare a unui bun, pentru a putea fi reținută forma agravată, prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, a infracțiunii de distrugere. În acest context, din analiza gramaticală a dispoziției legale criticate, Curtea a reținut că prin sintagma „alte bunuri“ se înțelege alte bunuri decât cel supus distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuințare. În acest context, noțiunea de „bun“ are sensul ce rezultă din dispozițiile Cărții a III-a a Codului civil, intitulată „Despre bunuri“, cu distincțiile reglementate de acestea.24. Aspectele arătate nu sunt însă de natură a afecta claritatea, precizia și previzibilitatea dispozițiilor art. 224 și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal, sensul textelor criticate putând fi cu ușurință determinat de către destinatarii legii penale, prin simpla interpretare gramaticală a prevederii legale analizate. Astfel, atât organele judiciare chemate să aplice legea penală, cât și persoanele cu o educație medie, apelând, eventual, la interpretarea dată de către un profesionist, pot stabili dacă faptele de violare de domiciliu și cele de distrugere analizate și, respectiv, săvârșite pot fi plasate în sfera de incriminare a normelor penale prevăzute la art. 224 și art. 253 alin. (4) din Codul penal, putându-și adapta actele și, respectiv, conduita la exigențele dispozițiilor legale analizate.25. Curtea a reținut că prevederile art. 224 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal respectă standardele de calitate a legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituție, și, prin urmare, principiul legalității incriminării, reglementat la art. 1 din Codul penal și la art. 7 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea a constatat, de asemenea, că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 din Constituție și nici celor ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ce reglementează proprietatea privată, ci urmează a fi interpretate și aplicate în coroborare cu dispozițiile legale din cuprinsul Codului civil ce reglementează relațiile sociale referitoare la dreptul de proprietate, la atributele acestuia, precum și la dezmembrămintele dreptului de proprietate, prevederi ce constituie o aplicație a normei constituționale anterior menționate. Totodată, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate se aplică în mod egal tuturor destinatarilor legii penale, nefiind de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituție.26. Curtea a reținut că elementele ce formează conținutul constitutiv al infracțiunii de violare de domiciliu, prevăzută la art. 224 alin. (1) din Codul penal, și al celei de distrugere, în varianta agravată prevăzută la art. 253 alin. (4) din Codul penal, reprezintă opțiunea legiuitorului, exprimată conform politicii sale penale și în marja de apreciere prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție, nefiind de natură a contraveni dispozițiilor constituționale invocate de autorul excepției (a se vedea, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 17).27. Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea a reținut că norma constituțională anterior menționată garantează dreptul părților de acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din Convenție. Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. De asemenea, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. Așa fiind, dispozițiile constituționale ale art. 21 vizează drepturi procesuale, motiv pentru care nu sunt incidente în prezenta cauză, întrucât art. 224 și art. 253 alin. (4) din Codul penal constituie norme de drept penal substanțial, prin intermediul cărora nu pot fi asigurate standardele de constituționalitate mai sus enumerate (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19 și 20).28. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudențe, soluția și considerentele care a fundamentat-o își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Simona Veronica Muscu în Dosarul nr. 2.931/300/2016 al Judecătoriei Sectorului 2 București și constată că dispozițiile art. 224 alin. (1) și ale art. 253 alin. (4) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
Definitivă și general obligatorie.
Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 2 București și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Pronunțată în ședința din data de 15 iulie 2021.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE
prof. univ. dr. Valer Dorneanu
Magistrat-asistent,
Daniela Ramona Marițiu
-----